Mirodenii & Condimente

Usturoiul (Alium sativum) este o plantă cu origine mediteraneană, foarte cultivată în toate județele din țara noastră. De la usturoi se folosesc bulbișori (căței) care sunt întrebuințați în gastronomie la prepararea multor mâncăruri (de la tradiționalul mujdei de usturoi folosit la fripturi până la siropul de usturoi folosit pentru tratarea bolilor renale, iar infuzia cu 10 g usturoi/100 ml apă este benifică în combaterea viermilor intestinali).

Rozmarinul (Rosmarinus officinalis, familia Labiatae, plantă mediteraneană, căreia îi place lumina și căldura) face parte din grupa plantelor aromatice, ce nu depășește înălțimi cuprinse între 100 – 150 cm; cu frunzulițe înghesuite pe tulpină, care înflorește în aprilie – mai, iar florile sunt de culori diferite în funcție de specie: fie albe, fie roșii închis sau albastre.

 

De la această plantă se folosește ca și condiment savuros pentru mâncăruri sau diverse ciorbe frunzele uscate de rozmarin, însă planta întreagă poate oferi multiple beneficii pentru sănătate, având o gamă întreagă de întrebuințări.

Frumoasă la culoare și la miros, menta (Menta spicata, Familia Lamiaceae) este o plantă perenă apreciată pentru proprietățile uimitoare pe care le are. Menta crește pe solurile bogate în humus și nu mai sus de 1000 m altitudine.

Folosită fie uscată, fie sub formă de ceaiuri, fie proaspetă în sucuri și siropuri sau macerată pentru tincturi menta are multiple întrebuințări pentru sănătatea oamenilor și a animalelor.

Rosemary Gladstar, unul dintre cei mai respectabili fitoterapeuți, prezintă în cartea Ghid esențial - Plante medicinale importanța cunoașterii, a cultivării și a utilizării a 24 de plante medicinale (Aloe vera, brusture, gălbenele, mușețel, răcovină, păpădie, echinacea, soc, gențiană, păducel, lavandă, roiniță, lemn-dulce, nalbă – mare, lumânărică, urzică, ovăz, mentă, pătlagină, trifoi roșu, sunătoare, izma bună, valeriană și coada-șoricelului) și a 9 dintre mirodeniile și plante aromatice cele mai des folosite pe glob, anume:

Nu-mi pot reține uimirea și admirația pentru diversitatea de plante, mirodenii și fructe pe care Dumnezeu le-a creat ca să ne fie hrană vindecătoare pentru trup, minte și suflet.

Îmi voi îndrepta atenția către mirodeniile cultivate sau folosite cel mai des la noi în țara!

Astăzi voi scrie despre condimente. Însă nu nu despre orice fel de condimente - căci pe fața pământului acestea se numără cu zecile, dacă nu chiar cu sutele - și mi-ar luat foarte mult timp să le tratez pe toate. Mă voi opri doar asupra celor mai de folosite condimente în alimentația românilor.

 

Potrivit recomandărilor dr. Sorin Necula, consumul de plante aromatice este recomandat în caz de colon iritat, infecții ale tractului urinar (mărarul, de exemplu, este un puternic stimulent al activității rinichilor), boli ale inimii (sucul de pătrunjel verde este un puternic diluant al sîngelui, împiedicând formarea de cheaguri sanguine), în amigdalită (ceapa și usturoiul au efecte antiinflamatorii, stimulând activitatea sistemului imunitar), în tratarea cancerului (sucul de pătrunjel este benefic datorită conținutului de cumarine, substanțe anticancerigene).

Scorțișoara (Cinnamomum zeylanica, familia Lauraceae) este un condiment apreciat atât pentru aromă, cât și pentru multiplele beneficii pe care le aduce organismului, din punct de vedere medical.

 

Scorțișorul este un copac exotic, înalt de 10 -15 m, cu frunze mereu verzi și oval – ascuțite care persistă mai mulți ani pe ramuri. Scorțișoara care se comercializează se obține în urma procedurilor de tăiere, de decojire și de uscare a ramurilor tinere ale scorțișorului.

 

După ce coaja ramurilor se usucă până devine de culoare cărămizie – roșiatică, urmează procedura de măcinare obținându-se scorțișoara măcinată care este ambalată în recipiente cu gramaje diferite.

 

Scorțișoara măcinată este bogată în nutrienți: minerale (calciu, mangan, fier etc.), fibre, acetat cinamic care reduce vâscozitatea trombocitelor.

Pătrunjelul este o plantă benefică în prevenirea și vindecarea a peste 30 de afecțiuni de sănătate. Pătrunjelul este o sursă bogată în vitamine, minerale, antioxidanți și fibre alimentare, contribuind astfel la menținerea sănătății persoanelor care au bunul obicei de a-l consuma cu regularitate.

 

Schinduful (Trigonella foenum-graecum, Familia Leguminoase, înrudită cu sulfina) este o plantă aromatică, anuală, ce atinge înălțimi cuprinse între 30 – 60 cm și cu ramificații doar spre partea superioară a tulpinei unde se pot vedea frunze ascuțite, trifoliate (asemănătoare cu forma frunzelor de trifoi) și florile de culoare alb – gălbui, iar la bază sunt albastre – liliachii, grupate câte două între tija tupinii și codița frunzelor. Din flori se dezvoltă, după perioada de înflorire, niște păstăi subțiri, puțin arcuite (ca forma unui coic), în care se găsesc semințe de culoare brun – gălbuie utilizate încă din antichitate în scopuri terapeutice.

Schinduful este o plată medicinală, aromatică (asemănător la miros cu leușteanul) originară din Asia, însă a fost cultivată în India, Egipt, nordul Africii și în sudul Europei. La noi în țară se întâlnește sporadic, prin grădinile și vâlcelele cu soluri calcaroase numai din sudul țării, de-a lungul Dunării; se crede că a fost adusă pe meleagurile țării noastre din Bulgaria, unde – împreună cu cimbrul - sunt utilizate foarte mult ca și condimente.

De la schinduf cel mai mult se folosesc semințele măcinate (au gust dulce-amărui ca și zahărul brut ars), iar din plantă, în special în India și în Egipt, se utilizează doar lăstarii tineri care sunt folosiți, cu sau fără alte legume proaspete, pentru prepararea salatelor și a mâncărurilor.

Mărarul (Anethum graveolens) este o plantă ierboasă, anuală, originară din zona mediteraneană și din Rusia. Are tulpina viguroasă și poate crește până la 1 metru înălțime, cu frunze mici și ascuțite și flori grupate în vârful plantei, în buchete de culoare galbenă, cu formă de umbelă.

 

Mărarul este rezistent la frig și se seamănă toamna sau primăvara timpuriu, la adâncimi de 2-3 cm în sol, necesitând mai multă apă doar în perioada de germinare.

 

Mărarul are o largă răspândire în bucătăria românească, făcând parte din lista celor mai îndrăgite și des folosite condimente. Se utilizează în ciorbe, se utilizează în plăcinți... În arta gătitului mărarul este o plantă care se folosește în întregime: frunzele, tulpina și semințele. În plus, această plantă mai aduce și o mulțime de beneficii pentru cei care o consumă. Ce beneficii?! Aflați un pic ma jos!

Oregano (Origanum vulgare, cunoscut și sub denumirea populară de șovârv) este o plantă cu aromă picantă (miros asemănător cu cimbrișorul) și cu înălțimi până la 50 – 60 de cm, ramificată spre vârf, unde cresc, sub aspect asemănător cu spicele, buchete de flori roșiatice, roz-albe sau liliachii, iar frunzele îi sunt ascuțite și puțin dantelate.

 

Semințele de oregano sunt foarte mici (într-un gram intră 12 000 de astfel de semințe), cu formă ovală, de culoare maroniu închis, cu putere de germinare valabilă doar 5 ani. Oregano este o plantă indigenă, perenă, ușor adaptabilă la orice fel de sol și nu necesită o întreținere deosebită, căci crește spontan pe marginea pădurilor, prin fânețe și livezi.

 

Oregano face parte din aceeași familie ca și cimbrul, busuiocul, salvia, menta, isopul, roinița, lavanda – Familia Labiatae (plante medicinale și aromatice de la care se folosesc terapeutic frunzele și florile).

 

Perioada de recoltare pentru oregano este în iunie – august, când florile sunt bine înflorite și după spălare, rămurelele de oregano se scutură bine și se lasă la aerisit și uscat undeva la umbră, pentru a nu permite ca razele solare să distrugă uleiul volatil conținut de întreaga plantă.

Busuiocul (Ocimum basilicum – familia Labiatea – în care sunt cuprinse plante medicinale și aromatice de la care se folosesc frunzele sau iarba, precum: menta, maghiranul, isopul, cimbrul, roinița, salvia, lavanda și altele).

 

Renumit pentru aroma sa deosebită, busuiocul și-a câștigat o poziție fermă atât în mintea bucătarilor-șefi de la restaurante, cât și în bucătăria majorității gospodinelor.

 

În plus, pe lângă aroma sa plăcută, această plantă mai aduce și o multitudine de beneficii pentru sănătate datorită conținutului mare de minerale și vitamine, fiind renumită pentru proprietățile sale terapeutice.

Muştarul (Brassica alba/nigra/juncea, familia Cruciferae, originar din Egiptul Antic) este o plantă erbacee, anuală, care se caracterizează prin tulpină dreaptă, cilindrică, mult ramificată mai mult spre vârf şi înaltă de 100 – 120 cm. Rădăcina este pivotantă şi destul de adâncă. Muştarul au frunzele păroase pe faţa superioară, iar cele inferioare peţiolate cu peţiol lung (codiţa frunzei). Muştarul are florile mici, galbene, dispuse în raceme (inflorescenţă în formă de ciochine) terminale. Fructele sunt în formă de păstaie, în interiorul căreia se găsesc seminţele mici, de culoare brun – roşcate, negre la maturitate, cu suprafaţă reticulară (în formă de reţea).

 

Muştarul este o plantă cu perioada de înflorire în iunie – iulie. Este sensibilă la climă şi la sol; căci necesită destul de multă căldură, mai ales la maturizarea fructelor şi seminţelor. Există trei soiuri de muştar: muştarul alb (Brassica alba – creşte repede şi necesită o singură prăşilă printre rândurile cultivate), muştarul negru (Brassica nigra – are un ritm de creştere mai lent decât muştarul alb şi necesită 2 – 3 prăşile mecanice) şi muştarul brun (Brassica juncea). Produsul vegetal brut este reprezentat de seminţe (boabe), care strivite între dinţi au gust amărui la început, apoi înţepător – arzător.