În cartea „Fructele și legumele – factori de terapie naturală”, scriitorii Mircea Alexan și Ovidiu Bojor prezintă fructele după clasarea lor pe grupe, anume:

  1. Grupa fructelor sămânțoase (exemple: mărul, părul, gutuiul etc.),

  2. Grupa fructelor sâmburoase ( prunul, cireșul, vișinul, caisul, piersicul, migdalul, etc.),

  3. Grupa arbuștilor și plantelor ierboase fructifere (coacăzul roșu și negru, murul, fragul, afinul, zmeurul, căpșunul și agrișul),

  4. Grupa fructelor uscate (alunul, castanele comestibile, nucile și arahidele)

  5. Grupa fructelor exotice (lămâiul, portocalul, mandarinul, smochinul, curmalul, măslinul și altele)

  6. Vița-de-vie.

Chiar dacă și celelalte fructe (care apar potrivit acestei clasificări în funcție de specificul lor comun, fie după aspectul fructului, sâmburelui sau al semințelor pe care le conțin etc.) pot fi conservate și uscate natural sau la temperaturi ridicate în instalații cu spații adecvate și specializate; gruparea fructe uscate subliniază în primul rând caracterul comun al fructelor menționate ca făcând parte din această grupă, și anume: faptul că de la toate aceste fructe diferite din punct de vedere botanic, caracterul comun este dat de comestibilitatea sâmburelui, foarte bogat în elemente nutritive și cu un conținut redus de apă. Așadar grupa fructelor uscate, așa cum le-am exemplificat în parantezele de mai sus, au valoare nutritivă mare și sunt bogate în săruri de potasiu, fier, calciu, fosfor, vitaminele B1 și B2, grăsimi vegetale și proteine. Nucile au cel mai ridicat conținut de grăsimi (63 g / 100g de nuci), iar proteine 15 g / 100 g nuci.

Deși la noi în țară, nucile dețin o pondere mică în producția de fructe, circa 2, 2 % anual, aportul lor nutritiv este foarte valoros. Nucile, alunele, migdalele se consumă și în stare prospătă, însă castanele se folosesc în alimentație după ce au fost bine fierte, coapte, prăjite sau prelucrate pentru a fi servite în diverse preparate culinare, exemple: budinca de castane cu friscă, dulceața de castane și altele.

Printre soiurile de nuci cele mai întâlnite la noi în țară sunt: Sibișel 3 și 44, Crăciunel 1, Fălticeni etc; iar capacitatea de păstrare a acestora este mare, păstrându-se de la o recoltă la alta, mai ales dacă se ține cont de condițiile necesare de păstrare a acestora, căci pentru cele în coajă sunt necesare temperaturi de 0; +3 º C și cu umiditate a aerului de 75%, ambalate în saci sau așezate în lădițe în straturi cu grosimi între 15 – 22 cm. Pentru a putea fi consumat, miezul de nucă trebuie să aibă un aspect sănătos și să nu prezinte urme de boli sau de paraziți. De precizat este faptul că în condiții nefavorabile, miezul de nucă se râncezește datorită alterării grăsimilor pe care acestea le conțin și astfel nu mai pot fi folosite.

Printre soiurile de alune cele mai răspândite, Andrei Gherghi amintește în cartea „Fructele și importanța lor” următoarele: Imperial, Lambert alb, Uriașe de Halle, Negret și altele. Producția de alume este mică în România, marea majoritate a alunelor comercializate (fie în coajă sau decorticate) sunt exportate. Acestea păstrate în condiții de temperatură (0º C) și umiditate adecvate își păstrează valoarea nutritivă până la 1, 5 ani.

Plantații de migdali la noi în țară avem la Tohani, Prahova. Printre soiurile de miglali cele mai răspândite în țara noastră sunt: de Crimeea, de Italia, Burbank, din țările de la Marea Mediteraneană etc. Toate aceste fructe uscate sunt utilizate în diverse prăjituri, pateuri, în felurite mâncăruri gustoase (nuca fiind un înlocuitor al cărnii în rețetele vegetariene, exempu: sărmăluțe cu nucă). De asemenea, laptele de migdale este foarte hrănitor la micul dejun consumat împreună cu cereale.

Terapeutic, se folosesc uleiurile de nuci, de alune și cel de migdale pentru masaj (chiar și pentru bebeluși, nu doar pentru adulți sau copii) și în cosmetică pentru prepararea diverselor măști cu argilă care aduc strălucire feței și reduc ridurile.