Despre mirodenii s-a scris, se scrie și probabil se va mai scrie și în viitor.

mirodeniiRosemary Gladstar, de exemplu, unul dintre cei mai respectabili fitoterapeuți, tratează în cartea sa - Ghid esențial - Plante medicinale - importanța cunoașterii, a cultivării și a utilizării a nu mai puțin de 24 de plante medicinale (Aloe vera, brusture, gălbenele, mușețel, răcovină, păpădie, echinacea, soc, gențiană, păducel, lavandă, roiniță, lemn-dulce, nalbă – mare, lumânărică, urzică, ovăz, mentă, pătlagină, trifoi roșu, sunătoare, izma bună, valeriană și coada-șoricelului) și a 9 dintre mirodeniile și plante aromatice cele mai des folosite pe glob, anume:

  1. busuiocul (Ocimum basilicum),

  2. ardeiul iute (Capsicum annuum),

  3. scorțișoara (Cinnamomum),

  4. usturoiul (Alium sativum),

  5. ghimbirul (Zingiber officinale),

  6. rozmarinul (Rosmarinus officinalis),

  7. salvia (Salvia officinalis),

  8. cimbru (Thymus vulgaris) și

  9. curcuma (Curcuma longa – tumeric, originară din India și Asia de Sud).

Eu însă, în cuprinsul acestui scurt articol, nu voi face altceva decât să-mi îndrept atenția către mirodeniile cele mai populare la noi în țara!

 

1. Busuioc

Busuiocul (Ocimum basilicum) – este o plantă anuală, originară din Extremul Orient, însă astăzi cunoaște o răspândire globală, fiind cultivat în mai toate grădinile de la țară, fiind apreciat de străbunii noștri pentru gustul, mirosul plăcut și proprietățile sale terapeutice (chiar denumirea basilicum înseamnă regesc, căci această plantă a fost folosită cândva ca leac vindecător pentru alifiile regilor).

busuioc

Pentru parfumul său, bunica așeza crenguțe de busuioc în rafturile cu haine, căci astfel alunga moliile și hainele căpătau un miros plăcut.

Există peste 150 de specii de busuioc cultivate pe Terra, însă în calitate de condiment cel mai des folosit este busuiocul – dulce (Ocimum basilicum). Busuiocul mărunțit intră în compoziția amestecurilor de plante utilizate pentru aromatizarea mâncărurilor, iar ca întrebuințare terapeutică – în tratamentele naturiste produce efecte de: calmare a colicilor intestinale și a durerilor de cap, reducere a stărilor de vomă, stimulare a digestiei; fiind totodată un puternic antiseptic pulmonar și antiinflamator intestinal datorită conținutului bogat în ulei volatil.

 

2. Ardei iute

Ardeiul iute (Capsicum annum) este o plantă anuală foarte apreciată pentru aroma picantă ce crează senzația de căldură în întreg organismul, fiind un excelent remediu pentru calmarea durerilor reumatice. Ardeiul iute este folosit ca aliment, condiment și în scopuri terapeutice.

ardei iute

Ardeiul iute conține substanțe colorate de natură carotenoidă (capsantina, zeaxantina și luteina), criptoxantina, vitamina A, C, B1, B2, P (flavonoide – benefice în tratarea răcelilor și a gripei). Capsacina pe care o conține ardeiul iute este responsabilă de gustul iute arzător; aceasta stimulează producția de endorfine și ajută la îndepărtarea durerilor musculare; așa se explică utilizarea ardeiului iute ca ingredient principal al multor unguente analgezice.

Potrivit studiilor științifice în SUA și în India s-a dovedit că ardeiul iute scade nivelul colesterolului și îmbunătățește activitatea inimii, aceasta fiind susținută și de dr. John Christopher (renumit fitoterapeut al secolului XX).

 

Precauții: Ardeiul iute trebuie consumat în doze mici pentru a ne bucura de efectele sale de normalizare a digestiei, altfel în cantități mari ardeiul iute poate declanșa stări purgative, căci iuțimea acestui condiment provoacă arsuri la nivelul stomacului.

 

3. Scorțișoara

Scorțișoara (Cinnamomum zeylanica, familia Lauraceae) este un condiment apreciat atât pentru aromă, cât și pentru multiplele beneficii pe care le aduce organismului, din punct de vedere medical (stimulează circulația sanguină, are proprietăți anti-bacteriene, îmbunătățește digestia, întărește sistemul imunitar, iar aroma sa combate stările de depresie, contribuind la relaxarea sistemului nervos).

scorțișoară

Scorțișorul este un copac exotic, înalt de 10 -15 m, cu frunze mereu verzi și oval – ascuțite care persistă mai mulți ani pe ramuri.

Scorțișoara care se găsește în comerț se obține în urma procedurilor de tăiere, de decojire și de uscare a ramurilor tinere ale scorțișorului.

După ce coaja ramurilor se usucă până ce devine de culoare cărămizie – roșiatică, urmează procedura de măcinare, obținându-se scorțișoara măcinată care este ambalată în recipiente cu gramaje diferite și este utilizată la oromatizarea multor deserturi și băuturi.

În Egiptul antic, scorțișoara era folosită atât pentru aromatizarea băuturilor, cât și ca medicament. De asemenea, era folostită și ca agent de îmbălsămare. Aceasta era atât de prețuită de către egipteni, încât era considerată mai prețioasă chiar și decât aurul.

Scorțișoara a fost cunoscută și în China antică, fiind menționată în una dintre cele mai vechi cărți botanice chineze, care datează din jurul anului 2700 înainte de Hristos.

Popularitatea scorțișoarei s-a menținut de-a lungul întregii istorii. Astfel în Evul Mediu școrțișoara era unul dintre cele mai comercializate produse între Orientul Apropiat și Europa.

 

4. Cimbru

Cimbrul (Satureja hotensis, familia Labiatae) – este o plantă mediteraneană, anuală și foarte aromată, care îmi aduce aminte de cimbrul din grădina străbunilor mei și de mâncărurile gătite de bunica, dar în mod special de cioba de roșii cu cimbru pe care dânsa o gătea.

cimbru

Ca și caracteristici morfologice, cimbrul are o tulpină mult ramificată și lignifică, înaltă de 30 - 40 cm, rădăcina subțire și cu ramificații. Frunzele cimbrului sunt mici. Florile sale, având culoarea alb – roze, sunt de asemenea micuțe. Cultura cimbrului are productivitate bună pe soluri bine fertilizate cu expunere sudică.

Produsul brut al acestei plante este reprezentat de părțile vegetative, de la care se înlătură tulpinile îngroșate și lignificate, precum și orice fel de impuritate. Pentru a păstra aroma cimbrului, această plantă trebuie uscată la umbră sau în uscătorii cu aer cald, încălzit la 30 - 35° C, pentru evitarea evaporării uleirilor eterice (care sunt răspunzătoare de mirosul aromat al cimbrului).

Părțile aeriene ale plantei de cimbru conțin 0,3 – 2% ulei volatil, acizi terpenici liberi, 4-8% tanin, mucilagii, rezine, ß-fitosterină, zaharuri, vitamine, calciu, mangan, fier etc.

Terapeutic, cimbrul are multiple acțiuni farmacidinamice, căci conținutul de ulei eteric îl recomandă ca expectorant și carminativ (calmează durerile abdominale și favorizează evacuarea gazelor intestinale), iar datorită taninului are proprietăți astrigente.

 

5. Usturoi

Usturoiul (Alium sativum) este o plantă cu origine mediteraneană, foarte cultivată în toate județele din țara noastră. De la usturoi se folosesc bulbii formați din bulbișori (căței) care sunt întrebuințați în gastronomie la prepararea multor mâncăruri (de la tradiționalul mujdei de usturoi folosit la fripturi până la siropul de usturoi folosit pentru tratarea bolilor renale, iar infuzia cu 10 g usturoi/100 ml apă este benifică în combaterea viermilor intestinali).

usturoi

Usturoiul a fost folosit din timpuri străvechi ca medicament împotriva ciumei, iar în zile noastre este utilizat în industria farmaceutică pentru fabricarea a numeroase medicamente cu spectru larg, datorită bogăției de nutrienți pe care îi conține această mirodenie: ulei eteric (compus din 67 de substanțe, dintre care disulfura de alil 60%); glucide, lipide, acizi organici (citric, malic, piruvic, oxalic, etc.), vitamine (C, B1, B2, PP, și E) și minerale (cupru, fier, siliciu, calciu, sodiu, clor, potasiu etc.). Paracelsius și chirurgul Ambroise Paré au considerat usturoiul ca un adevărat panaceu, datorită proprietăților sale vindecătoare pentru organism. Consumul de usturoi este benefic (atât intern, cât și extern) în: tratarea hipertensiunii, în stimularea digestiei, în combaterea infecțiilor renale, în combaterea cancerului, în afecțiuni ale sistemului cardio – vascular și în tratarea diverselor afecțiuni ale pielii (negi, bătături, rosături, plăgi infectate, ulcer varicos etc.).

 

6. Rozmarin

Rozmarinul (Rosmarinus officinalis, familia Labiatae, plantă mediteraneană, căreia îi place lumina și căldura) face parte din grupa plantelor aromatice, ce nu depășește înălțimi cuprinse între 100 – 150 cm; cu frunzulițe înghesuite pe tulpină, care înflorește în aprilie – mai, iar florile sunt de culori diferite în funcție de specie: fie albe, roșu închis sau albastre.

rozmarin

De la această plantă se folosește ca și condiment savuros pentru mâncăruri sau diverse ciorbe frunze uscate de rozmarin, însă planta întreagă poate oferi multiple beneficii pentru sănătate, având multiple întrebuințări.

Utilizări și beneficii ale rozmarinului

  1. Vârfurile florale (Herba Rosmarini) recoltate în faza de înflorire, începând cu anul al treilea de cultură (15 – 20 ani rezistă cultura de rozmarin), sunt folosite în stare proaspătă pentru obținerea uleiului eteric utilizat în industria parfumurilor, a cosmeticelor și în cea alimentară.

  2. Frunzele de rosmarin conțin ulei eteric, tanin, saponozide (substanțe bioactive naturale de origine vegetale), acid ursolic (polifenol care ajută la arderea grăsimilor și care mai este întâlnit în: struguri, coaja merelor, merișoare, cimbru, oregano etc.), acid oleanolic (puternic antioxidant), acid gliceric, vitamina C și săruri minerale. Frunzele ramurilor tinere de rozmarin se adună, se usucă și apoi sunt ambalate și comercializate în cantități de 100 g ca și condiment.

  3. Extractele din frunze de rozmarin sunt utilizate în industria farmacologică la fabricarea cremelor cu efecte benefice în: eczeme, răni, vânătăi, calmarea durerilor reumatice etc.

  4. Intern: ceaiul de rozmarin este benefic pentru stimularea digestiei, pentru a avea o memorie și o circulație periferică bună, în tratarea gutei, a reumatismului etc.

  5. Îndepărtează moliile: ramurelele de rozmarin așezate în dulapurile cu îmbrăcaminte, dar și uleiul din rozmarin folosit pentru aromoterapia camerelor sunt parazitifuge, îndepărtând insectele, în mod special moliile.

  6. Luptă împotriva cancerului localizat la ficat! Rozmarinul stimulează detoxifierea ficatului, fiind un puternic antioxidant și chiar antiinflamator care împiedică carcinogenele să se atașeze de ADN.

  7. Diferite părți din plantă, în special vârfurile de flori, conțin antioxidanti fenolici, acid rozmarinic și numeroase uleiuri volatile esențiale, cum ar fi: cineol, camfen, borneol, acetat de bornil, alfa-pinen. Acești compuși sunt cunoscuți pentru propietățile lor antiinflamatorii, antialergice, antifungice și antiseptice.

 

Concluzie?!

Nu pot decât să-mi exprim uimirea și admirația pentru diversitatea de plante, mirodenii și fructe pe care Dumnezeu le-a creat ca să ne fie hrană vindecătoare pentru trup, minte și suflet.

Bibliografie:

  1. Universul plantelor, Prof. Dr. Constantin Pârvu, Editura Enciclopedică, București, 1997.

  2. Vademecum Fitoterapeutic, A. Radu Ecaterina Andronescu, Editura Medicală, 1984.

  3. A.S. Potlog și A.GH. Vințan, Plante aromatice, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.

  4. Earl Mindell și Hester Mundis, Noua biblie a vitaminelor, Lifestyle Publishing 2011.

  5. Ghid esențial - Plante medicinale, Rosemary Gladstar, Editura Litera, 2015.